„Făurit local” reunește afaceri locale create cu pasiune, creativitate și blândețe față de tot ce ne înconjoară. Presupune folosirea inteligentă a resurselor, atenția la impactul asupra mediului și angajarea meșteșugului și abilităților locale.
Astăzi pătrundem în universul magic al spectacolului Zaharașka și Zăpada Uitată, o experiență ce aduce împreună creativitatea și sensibilitatea actorilor păpușari Lavinia Pop-Coman și Ana Crăciun Lambru. Într-o lume plină de poveste și învățăminte, acest spectacol de familie ne poartă prin tainele naturii și ne confruntă cu teme actuale, precum încălzirea globală. Cu o vârstă minimă recomandată de 3 ani, această călătorie teatrală aduce bucurie și înțelepciune celor mici și celor mari, transmițând mesaje despre responsabilitate și importanța protejării mediului înconjurător.
Cine este Zaharașka și ce mesaj vrea să aducă în lume?
Ana Crăciun Lambru: În timpul repetițiilor ne întrebam și noi cine e Zaharașka. Lavinia zicea că nu e chiar o fetiță, dar nici chiar un spirit, așa că am decis ca micuța ei păpușă să fie un suflet de copac.
Noi, oamenii, nu prea ne imaginăm că un copac ar putea avea un suflet, deși cercetările arată în ultimul timp că își vorbesc, că își trimit mesaje și că se apără unii pe alții de pericole. Când își dă seama că nimeni nu e prea preocupat de absența zăpezii în afară de ea, Zaharașka pornește într-o călătorie demnă de o eroină, o călătorie plină de obstacole ca să găsească zăpada care nu mai vine și să o aducă înapoi pe meleagurile ei.
Lavinia Pop Coman: Zaharașka este înainte de toate un suflet. Este o bucățică din sufletul celui care a creat-o, este dăruire, gingășie, curiozitate, este tot ceea ce mâinile iscusite ale maestrului Vladimir Zakharov a pus în ea. Apoi în povestea noastră, ea este un suflet de copac care simte, vede, își pune întrebări, se joacă, are prieteni, trăiește, dar mai ales își dorește foarte mult să facă bine, să ajute, să salveze mediul din care vine și bineînțeles să se salveze și pe ea.
Totul a început în ianuarie 2017. Era o seară obișnuită, în care căutăm pe YouTube spectacole de teatru cu păpuși, din alte țări. Era o căutare random, care se întâmpla deja de câteva seri și mă bucuram de fiecare dată când găseam ceva inteligent, emoționant sau amuzant. În seara aceea, nu știu prin ce taină, mi-a apărut spectacolul lui Vladimir Zakharov, „Story of one doll”.
Încă din primele secunde am uitat unde sunt, cine sunt, ce fac, am uitat cred și să respir. Era ceva ce nu mai văzusem, ceva ce nu știam că e posibil, era poate primul moment din viața mea în care am înțeles că magia poate fi reală. Era chiar spectacolul despre cum se naște o păpușă, cum un păpușar își dăruiește o bucățică din sufletul lui pentru ca o păpușă să prindă viață. Țin minte că era filmat în secvențe de câte 10 minut, și mi-era frică să nu cumva să lipsească vreo secvență de pe YouTube. Am avut noroc, era integral. Bineînțeles că n-am mai dormit în acea noapte, am căutat pe Google totul despre acest bunic, cu suflet de copil și mâini de magician și am aflat că la teatru lui, din Tomsk, primește studenți în rezidență artistic și îi învață să construiască astfel de păpuși.
I-am scris o scrisoare prietenul meu bun din Chișinău, a tradus-o în rusă și i-am trimis-o rugându-mă sa primesc un răspuns pozitiv. L-am primit, iar peste 5 luni, mă aflam în avion spre Siberia, unde aveam să trăiesc cea mai frumoasă și revelatoare experiență din cariera mea de păpușar.
Prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost ce păpușă aș vrea să construiesc. Eu, copleșită de prezent, de unde mă aflu, de tot teatrul lui cu povești și păpuși una și una, mi-am dat seama că nici nu mă gândisem la asta. Singurul lucru pe care am reușit să i-l spun a fost că îmi doresc să construiesc ceva nu prea definit, poate o veveriță-bufniță sau ceva care nu este din lumea asta.
La fiecare sfârșit de zi, după ce meșteream în atelier sau primeam publicul la spectacolele lui, Papa Geppetto, cum era alintat, ne spunea povești, discutam despre filme, despre viață, iar mie îmi punea uneori desene animate. Așa am descoperit desenele cu Cheburashka, iar din acel moment am știut că vreau să am o Cheburashka. Bineînțeles că drepturile de autor ne împiedicau să sculptăm o păpușă exact așa, dar a fost o inspirație foarte bună pentru ceea ce îmi doream eu.
Trebuie să spun că la construcția mecanismului pentru Zaharaska eu doar am asistat, uimită de toată precizia necesară acestui proces atât de complicat. Vladimir Zakharov a fost inginer vreo 25 de ani, apoi s-a bucurat să fie maestru și constructor păpușar: de aici se explică toată matematica și fizica din spatele acestui sistem unic de mânuire. Așadar, la microgăurelele care sunt în păpușă mea nu am participat activ, însă am reușit să-i sculptez capul, să o șlefuiesc, să-i aleg ochii, să-i fac papuceii și să o îmbrac, așa cum mi-am dorit. Și așa s-a născut Zaharaska. Numele, se înțelege, este un semn de prețuire, prea mic pentru cât de mult a însemnat maestrul Vladimir Zakharov.
Care este povestea voastră personală și de ce o piesă de teatru cu mesaj climatic?
Ana Crăciun Lambru: Când am creat spectacolul, în 2020, pornisem să vorbim despre importanța lucrurilor mici. Zaharașka iubea florile mici, frunzele, privea totul în detaliu. Am început să discutăm despre ce înseamnă să transmiți un mesaj care ne preocupă atât pe noi, cât și pe comunitatea noastră, așa ca am hotărât ca mesajul să fie despre absența zăpezii. Noi iubim zăpada și nu ne putem imagina iarna fără ea.
De câțiva ani am observat că avem tot mai puțină zăpadă și că oamenii sunt ok cu asta. Eu sunt foarte îngrijorată pentru natură, pentru această planetă minunată care ne este casă și vorbesc mult despre acțiunile oamenilor în spectacolele mele. Anul acesta, când am reluat și refăcut spectacolul, am rescris scenariul împreună cu Lavinia și am decis amândouă că, pentru că situația climei s-a agravat, mesajul nostru trebuie să fie mai puternic. Ne dorim ca Zaharașka să îi facă pe oameni să își amintească de importanța zăpezii pentru întreaga natură și să își schimbe comportamentele care îi fac rău.
Ce a însemnat pentru voi să creați această poveste? Cum ați colaborat și ce daruri ați adus separat/împreună?
Ana Crăciun Lambru: Știam deja că lucrăm foarte bine împreună, atât pe scenă, cât și la partea de producție a unui spectacol, însă procesul de lucru pentru Zaharașka și Zăpada Uitată ne-a apropiat și mai mult.
Am muncit enorm amândouă și publicul a validat fiecare clipă de bucurie sau de greu. Procesul de lucru a fost tare frumos. Am râs mult împreună cu Lavinia, de ideile noastre crețe, de soluții și replici trăznite, ne-am minunat de fiecare bucățică de puzzle care se așeza frumos la locul ei, ne-am ridicat una pe cealaltă când simțeam ca ne ducem în jos, ne-am încurajat când ne pierdeam cumva încrederea din cauza oboselii și a tuturor lucrurilor care mai erau de făcut.
Am fost stricte când era vorba de repetiții, dar ne-am și acordat înțelegere când nu puteam ajunge la ora stabilită. Aceasta flexibilitate a noastră ne-a dat un flow mișto și a adus armonie în tot ce am făcut. Am lucrat împreună sau separat, știind fiecare ce mai are de făcut, ce detaliu mai e de pus la punct. Când eu lucram la marioneta Talini, Lavinia mergea la costume, când eu construiam fluturele și îl ajutam pe Mihai Mihăescu să finalizeze elementele de recuzită din lemn, Lavinia crea copacii din lână împâslită. Ne completăm într-un mod greu de descris în cuvinte. Cred că ne și citim gândurile câteodată!
Teatrul de Artă București ne-a oferit spațiu și încredere sa ne jucam, sa experimentăm. Am fost într-un laborator de creație, ceea ce este foarte important pentru un artist păpușar. Astfel, am adus pe scenă imagini puternice si tehnici de Teatru de Păpuși care nu prea se găsesc în teatrul pentru copii de la noi.
Ce v-a inspirat în firul poveștii? Ați adus diferite simboluri: copacul, cultura inuită – de ce?
Ana Crăciun Lambru: Amândouă avem o legătură strânsă cu natura. Lavinia a copilărit la Sighet, eu la Câmpulung Mușcel și la bunici, la Brădeanu, în câmpia Bărăganului. Apropierea noastră de plante și animale cred că ne-a și adus pe drumul acesta, al Teatrului de Păpuși, care ne dă șansa să dăm voce celor ce nu au.
Eu cred cu tărie ca anumite povești sau personaje vin către noi din Univers, pentru că trebuie să ajungă la oameni. Când scriam scenariul, ne-am gândit că Zaharașka are nevoie de o întâlnire cu un personaj înțelept din Nordul Înghețat, care să o ajute să înțeleagă că e mai puternică decât crede. Cum multe din păpușile și obiectele din spectacol sunt reciclate (adică le aveam și le-am dat un scop sau o nouă viață), am decis să folosim o păpușă mai veche. Era un delfin pe care voiam să îl transformăm în narval. Când l-am verificat, am realizat că pisica mea îi ronțăise capul de tot și că ar fi durat prea mult să îl refac. M-am uitat prin atelier și am găsit salvarea. Am pus mâna pe o marionetă pe care nu o mai foloseam și am găsit un cap mai vechi, sculptat de Alexandru Chendrean, care îmi rămăsese în plus de când am făcut videoclipul Infinit pentru The Mono Jacks. Astfel s-a născut Talini și pot spune pentru prima oară că m-am îndrăgostit de o marionetă. Când i-am pictat chipul și i-am potrivit niște bucăți de blană ramase de la alt spectacol, am știut că acest spirit inuit e cu adevărat viu și că a venit să tragă un semnal de alarmă.
În dimineața în care am creat-o pe Talini, mi-a venit în minte o marionetă pe care am pierdut-o când am plecat din America. Era un șaman pe nume Crazy Horse, inspirat de un personaj legendar din tribul Lakota din America de Nord. Am știut că are aceeași forță și că îi va fascina pe oameni.
În piesă vorbiți de faptul că oamenii sunt deconectați de natură, spuneți că piesa deschide conversații despre situația naturii. Ce rol poate avea arta în acest context?
Ana Crăciun Lambru: Cred că doar prin artă îi mai putem sensibiliza pe oameni în acest moment cu privire la schimbările climatice și la ce pot face ei pentru a polua mai puțin. Suntem prea bombardați de mesaje de tipul: „Tu ești vinovat că natura e bolnavă!”, „Oamenii au greșit!”. Oamenii vor respecta legile, dar o vor face autentic și din suflet dacă înțeleg și aud vocea fluturelui care nu mai are de mâncare. Altfel, vor ignora cicăleala climatică. O imagine vorbește mai mult decât 1000 de cuvinte.
Cum putem să inspirăm oamenii la acțiune climatică prin artă?
Ana Crăciun Lambru: Ajutându-i să se conecteze cu adevărat cu lucrurile de care trebuie să aibă grijă. Ajutându-i să înțeleagă că sunt parte din natură. Ajutându-i să înțeleagă viața din jurul lor, pe care nu o văd și de care nu mai au timp.
Cum credeți că se raportează diferitele generații la mesajul piesei?
Ana Crăciun Lambru: Cred că fiecare copil sau părinte primește informația și descoperă ceva. Copiii vor vrea să facă ceva pentru natura care îi înduioșează, părinții își vor pune întrebări și poate vor schimba ceva.
Care este perspectiva ta/voastră asupra crizei climatice?
Ana Crăciun Lambru: Pfuuu.. Grea întrebare. Îmi vine în minte o imagine dură, aceea a focilor care cad de pe stânci pentru că nu mai au gheață și zăpadă să alunece. Eu reciclez mult, tot dacă se poate. Găsesc o bucățică mică de plastic, o duc la coș – am în casă trei coșuri de rufe mari în care strâng lunar saci întregi de plastic, metal, sticlă și hârtie. Mi-am format un obicei și nu mai pot face altfel. Spăl recipientele și le pun în coșul potrivit. În producția păpușilor pentru Zaharașka am făcut tot posibilul să avem cât mai puține gunoaie. Eu pot face doar cât pot. Restul e făcut de toți oamenii și de cei care iau decizii. Fingers crossed să își facă treaba și să ne îndrume bine.
Care crezi/credeți că sunt lucrurile pe care noi ca societate ar fi bine să le facem în următorii 5 ani ca să readucem echilibrul planetar și al sinelui?
Ana Crăciun Lambru: Altă întrebare grea. Da… bine zis, echilibrul sinelui. Cred ca terapia e vitală în acest moment, ca oamenii să aibă o relație mai bună cu sine. De acolo, apropierea de natură și salvarea ei e doar la un pas.
