Sper din suflet să avem o toamnă lungă, călduță și cu ploi abundente. Asta ar fi combinația perfectă pentru a ne umple coșurile cu ciuperci comestibile de prin păduri, pajiști și câmpii.
Înainte de a vă prezenta câteva informații succinte despre hribi, gălbiori și ghebe, cele mai apreciate ciuperci din gastronomia noastră, dați-mi voie să vă reamintesc câteva dintre regulile de aur ale culesului de ciuperci:
- în cazul în care nu sunteți siguri de specia găsită, nu o culegeți și nu o gustați.
- culegeți ciupercile în recipiente aerisite de genul coșuri de nuiele, în niciun caz în pungi de plastic. Acestea din urmă nu permit ventilare și în câteva ceasuri ciupercile se vor deteriora.
- dacă nu cunoașteți o ciupercă sau credeți că e otrăvitoare, nu o distrugeți. Poate nu e potrivită consumului de către om, însă este hrana unui alt animal, insectă sau copac.
- culegeți responsabil, lăsând suficient de multe exemplare astfel încât să găsiți și în anul care vine.
- dacă logistica vă permite, luați un sac de plastic pentru a aduna de prin pădure, pe lângă ciuperci, și PET-uri sau alte minunății rătăcite.
Citește aici și alte recomandări de foraging scrise de Monica
Știu, mă repet, dar reiterez ideea că cel mai bine ciupercile se păstrează uscate peste iarnă. Evident se pot mura sau face zacuște ori congela. Dar, dacă preferați să le integrați în supe sau sosuri, prin uscare au și un gust mai potent, și, de asemenea, se consumă puțină energie cu prezervarea și păstrarea lor.
Hribii, cu piciorul lor grăsuț și pălăria cărnoasă, sunt delicatese în restaurantele cu stele Michelin. Au piciorul gros, de culoare alb, crem cenușiu, maroniu sau roșcat. Pălăria, în secțiune are inițial culoare albă, însă o dată cu maturizarea ciupercii variază de la maro deschis până la castaniu. Se vede în secțiune zona cărnoasă și zona de lamele, distincția devenind tot mai evidentă spre maturizare, când lamele devin verzi-gălbui.
Sunt peste zeci de specii de hribi, iar în funcție de zonă sunt cunoscuți sub numele de burete, mănătarcă, mitarcă, copită, pitarcă sau pitoancă. Sunt și specii necomestibile, chiar otrăvitoare/mortale.
Gălbiorii sunt ușor de găsit datorită culorii distincte care le dă și numele. Mai sunt cunoscuți în popor sub numele de gălbenel, burete galben sau ciuciuleți gălbiori. Buretele se dezvoltă în păduri, sub fagi, stejari, sub conifere, deseori pe mușchi și printre afine, sau prin tufișuri de zmeură și mure.
Arată ca o pâlnie de pitic voinic, sunt aromați, cu un gust ușor picant – ușor fructat. Are la rândul său surate comestibile sau otrăvitoare.
Ghebele cresc în pâlcuri, toamna târziu. Și cele comestibile, și versiunile otrăvitoare, cresc pe trunchiuri și cioate de copaci. În funcție de copac, au nuanțe diferite, de la galben muștar la maroniu, iar în mod general au pălăria cu un diametru de 4-10 cm, cărnoasă, care în funcție de stadiu de maturitate este la început emisferică, iar mai apoi convexă. Sunt netede la atingere, dar în perioadele cu ploi și umezeală, cuticula devine lucioasă și unsuroasă. Au lamele nu foarte late, inegale, în tinerețe destul de dese și acoperite cu o cortină cu fire ca de păianjen. Iar piciorul este lung și subțire, fibros și cu un aspect de burete în secțiune. În cazul speciilor comestibile, este recomandat să nu se mănânce crude, putând crea probleme digestive.
Lumea ciupercilor este una fascinantă, în care trebuie să pășești cu grijă. De aceea recomand ca înainte de a consuma să cercetați temeinic. Vă pot fi de folos informațiile de pe grupurile de pasionați de pe Facebook. Eu urmăresc și pun întrebări pe grupurile Ciuperci de România și Ciuperci și plante salbatice din Romania – IncrEdible Foraging. Mai sunt cu siguranță și altele, dar eu am aflat multe din aceste surse.
Imagini: freepik, Giacomo Bresadola, „Iconographia Mycologica, vol. X, Editura Società Botanica
