„Făurit local” reunește afaceri locale create cu pasiune, creativitate și blândețe față de tot ce ne înconjoară. Presupune folosirea inteligentă a resurselor, atenția la impactul asupra mediului și angajarea meșteșugului și abilităților locale.
În contextul climatic actual, Alina Tofan crede că este nevoie, acum mai mult ca oricând, să transformăm natura într-o sursă de viață, nu de exploatare. A fondat PLASTIC Art Performance Collective alături de Georgiana Vlahbei și din 2010 până în prezent a adus împreună zeci de artiști, gânditori, activiști, cel mai recent, prin Primul Eco-Performance Festival Internațional în 2021 și ce-a de-a doua ediție, în 2022. Proiectele lor propun un demers de activare participativă prin artă, o radiografie a distanței dintre omul contemporan și ceea ce mai poate reprezenta mediul natural.
Să faci eco-performance în România e „ca și când vorbești o limbă aparent neînțeleasă de ceilalți, care sunt prea grăbiți să te asculte, dar, uneori, se opresc și își dau seama că limbajul e emoțional, forma e doar o expresie… și atunci, totul are sens!”
Azi, povestim cu Alina despre cum ecoperformance-ul poate fi un semnal de alarmă asupra poluării de orice fel și asupra consumului ne-sustenabil, dar, cum în același timp, este un apel la empatie.
Cine ești și care îți este călătoria până azi?
O să răspund cu ceva ce i-am scris și i-am urat unui prieten care e aceeași zodie ca mine, pești, și cu care mă oglindesc mult.
Water always goes where it wants to go…
Water flows
This is not your shape
This is not your body
This is not your rhythm
Water flows
Water always goes where it wants to go…
The sky meets the earth
Water flows
The birds meet the clouds
Water flows
The waves meet the shells
Water screams
Acum, să mă prezint și mai puțin criptic: sunt actriță/performer, am terminat un master în art-terapie la UNATC. În prezent, fac un doctorat în arte vizuale pe tema artele performative, de la live act, la show multimedia, în care încerc să îmi poziționez practica artistică principală, de ecoperformance. Am lucrat mult la radiouri de renume, de la știri, emisiune de linie zilnică, la multe voice-over-uri și iubesc radioul!
Îmi place să experimentez artistic mult, sunt co-fondatoarea PLASTIC Art Performance Collective, unde am mai multe roluri, de manager de programe și concept director pentru ce facem și sunt vicepreședinte al Asociației Macaia, umbrela sub care colectivul ecoperformativ există.
Ce este un ecoperformance? Ce înseamnă acest tip de artă și cum poate ajuta în contextul crizei climatice?
„Ecoperformance-ul”, ca filosofie și sistem de practici performative, a fost dezvoltat începând cu anii ’90, teoretizat în 2010 și introdus în practica teatrală din spațiul Americii de Sud, de către compania Taanteatro din Brazilia. Are drept teren de investigație tensiunile dintre corp, strămoși și mediu.
Din 2010 până în prezent a adus împreună zeci de artiști, gânditori, activiști, cel mai recent, prin Primul Eco-Performance Festival Internațional în 2021 și ce-a de-a doua ediție, în 2022. Datorită eforturilor grupului Taanteatro și al grupurilor de creatori participanți (printre care și noi, Plastic Art Performance Collective), eco-performance-ul este nu doar un mijloc de creație hibrid, dar și un curent/ o mișcare internațională a artelor implicate.
Mai ales ca urmare a celor două ediții internaționale de festival de eco-performance, în plan internațional s-au coagulat deja comunități asumate de artiști care activează în această direcție și își asumă un program coerent și care lucrează cu concepte filosofice, precum deep ecology, deep spirituality, ecosophie, eco spirituality și altele.
În contextul actual, al crizei climatice, e nevoie, mai mult ca oricând, de aducerea acestor concepte în viețile noastre, în cum trăim și cum acționăm, să transformăm natura într-o sursă de viață, nu de exploatare. Practic, e o formă de artă și de a trăi în care natura e un corp prelungit al nostru, nu doar un cadru, pe fundalul căruia ne desfășurăm viețile. E o formă de artă în care performerul e parte din mediu, nu e în centrul atenției.
Ce înseamnă pentru tine să fii ecoperformer în România?
De multe ori, e ca și când vorbești o limbă aparent neînțeleasă de ceilalți, care sunt prea grăbiți să te asculte, dar, uneori, se opresc și își dau seama că limbajul e emoțional, forma e doar o expresie… și atunci, totul are sens!
Crezi că este o cale prin care mesajele pot ajunge mai ușor la public? Pot sensibiliza?
E o formă de artă cu mesaj puternic, cu expresie profundă și cred că prin profunzimea pe care o propune, poate face mai vizibile anumite mesaje și poate da voce unor oameni și unor probleme pe care cu toții le experimentăm, chiar dacă diferit.
Ce proiecte ai dezvoltat în România în această arie și cum au fost primite?
Am trecut de la primul proiect, Plastic. Memorie afectivă și risipă, la proiecte tot mai orientate către viitor. Sunt multe… Ecovideoperformance-ul Asphyxia a fost prezentat în foarte multe țări și contexte, iar în toamna anului trecut a primit premiul pentru cel mai bun video la categoria filmelor scurte, ce abordează problematica mediului și a problemelor climatice în cadrul Artperforming festival din Napoli, Italia.
A fost prezent în festivaluri de artă, expoziții și evenimente din: Columbia, Serbia – IMAF, în cadrul primului Festival de Eco Performance – Brazilia, realizat chiar de către compania de teatru Taanteatro; SUA – Dispatch Gallery – Connection Exhibition Show, Online Performance Art Festival, The Digital Hole – Present Escapism exhibition, The Hive Art Community – Brooklin; Tablespoon Theatre – Glasgow, Grecia, Germania, Portugalia și multe altele. La fel și alte ecovideoperformance-uri create, e un mediu în care explorăm mult. Mirrors a fost prezent în decembrie și în Coreea de Sud, în Seul, în cadrul PASA Festival.
Când am văzut fotografiile cu o mulțime de persoane privind lucrarea mea a fost un sentiment foarte puternic. E incredibil, uneori, să primesc aprecieri, mesaje sau să văd fotografii cu oameni care se uită la ce am creat, oameni din țări la care nici nu îndrăznesc să visez.
Mi-a schimbat mult ideea despre ce înseamnă să călătorești, pentru că, într-o formă, videoperformance-urile mele au propria viață, care nu mai ține de mine, odată ce le trimit la tot felul de evenimente internaționale. Lucrăm mult pe evenimente imersive pentru că e o semnătură persoală deja a noastră. Foto-performativitatea și pop-up-urile ecoperformative, instalațiile ecoperformative și de obiecte ready-made sunt iar mijloace pe care le stăpânim bine.
În prezent, explorăm mult în teatru sonor, în proiectul nostru, pe care l-am inițiat către colegi și partenerul principal, teatrul din Petroșani, Eco-teatru sonor – Povești din cartier, un proiect de intervenție culturală ce sondează și valorifică relația om-mediu, punând sub lupă memoria, imaginarul și experiența poluării, așa cum este aceasta resimțită de către locuitori din Petroșani.
Proiectul, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și derulat în perioada februarie – mai 2023, pornește de la un proces colaborativ cu comunitatea locală, pentru a dezvolta o serie de produse culturale și artistice.
Reprezentările materialității și temporalității poluării – a aerului, a solului, a apelor, poluarea cu plastic, preocupările pentru defrișări ilegale și situația spațiilor verzi cu care locuitorii din Petroșani se confruntă vor fi transpuse, într-o primă instanță, într-o arhivă digitală accesibilă publicului larg. În cea de-a doua etapă, acestea vor reprezenta baza pentru traducerea în limbaj dramatic și adaptarea pentru creația sonoră. Finalitatea demersului o constituie o trilogie de spectacole de eco-teatru sonor.
Premiera spectacolului-audiție însoțit de instalație new media va avea loc în incinta Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani și va fi urmată de reprezentații eco-performative sonore, cu live-sound, în spații partenere din București, la finele proiectului. Avem tot felul de proiecte pe care le facem… explorări sonore cu frecvențe ale naturii procesate binaural, instalații sculpturi, video art, new media… multe, s-au adunat.
Sunt primite bine, tot mai multă lume care vine, oameni de toate vârstele. E cea mai mare bucurie pentru mine, să mă exprim exact așa cum sunt, poate uneori mai criptică, și totuși, să reușesc să ajung la oameni cât mai diferiți, să ies din bula de consumatori constanți de cultură alternativă și evenimente undergound și să văd adolescenți, oameni în vârstă, oameni poate fără prea multe experiențe culturale și artistice, dar care simt și primesc real mesajul. Până la urmă, ce îmi doresc e ca arta mea să fie primită, să se recunoască și ceilalți în emoțiile mele, cum mă recunosc și eu în ale lor.
Care a fost procesul creativ pentru cel mai recent spectacol, ‘94 – future: life in plastic?
A fost primul proiect creat în 2020 când am pornit la drum cu PLASTIC Art Performance Collective. E motivul pentru care am început acest proces personal în amintirile mele, din dorința de a înțelege mai bine ce și cum trăiesc. E interesant că ce credeam că trăiesc doar eu, a devenit ceva în care se regăsesc și multe alte persoane, a devenit ceva al nostru, al tuturor. Am simțit cel mai bine asta la spectacol, de curând. Din 2020 până acum, a suferit modificări și completări. Atunci l-am performat într-o formă ingrată, din cauza pandemiei… Acum, simt că m-am prezentat pe mine și pe toți cei care am trăit în anii ’90 la fel de intens.
Am vorbit despre eclipsa totală de soare, despre primul pahar cu șampanie pentru copii vărsat pentru că am strâns prea tare paharul de plastic și despre fricile copilăriei. Toate amintirile mele sunt pline de plastic.
A fost copleșitor, l-am jucat în prag de ziua mea, iar în spectacol am clipuri cu familia de când eram mică. La spectacol a fost prezentă și sora mea. E greu să te lași așa vulnerabilă, am simțit asta în faptul că spectatorii nici nu au respirat la spectacol. Mă onorează de fiecare dată când descopăr că oamenii sunt mișcați sau încep să conștientizeze risipa personală și ulterior, colectivă, dintr-o altă perspectivă decât cea care doar ne dă informații tehnice, doar date și statistici.
Nu rezonez cu incriminarea și cu violența pentru a exprima că vrem să salvăm și că ne pasă. Cred că și de asta, multe inițiative eco nu funcționează. Așa a mai tot fost și tot într-un colaps suntem. Mi-aș dori să încercăm sincer, cu sufletul pe masă, cu fragilitate, să spunem că ne pasă și că ne doare, că e parte din noi natura și de asta nu mai vrem să o ucidem secundă cu secundă…
Poate sunt idealistă, dar cred că viitorul poate fi doar solar, o utopie transformată în realitate sau nu o să mai fie deloc… Așa e și in spectacol. Oamenii au, la un moment dat, posibilitatea să aleagă și să acționeze. Aduc și ei obiecte din plastic personale, încărcate de valoare afectivă, la care sunt dispuși să renunțe. Am primit obiecte și povești care m-au emoționat până la lacrimi. Apreciez și respect munca oamenilor care pot țipa mai tare și pot pune presiune să se întâmple schimbări. Eu simt să fac apel la emoție. Cred că aici e locul meu. Nu se exclud cele două abordări, ideal ar fi să ne transformăm mai repede și să venim cu soluții… Din păcate, pentru unele specii pe cale de dispariție nu mai e timp, nici pentru oamenii care își părăsesc casele și viețile din cauza catastrofelor produse din cauza distrugerii mediului…
Ce v-ați propus prin inițiativa Plastic Art Performance Collective și cine este în spatele acestui proiect?
Manifestul nostru ecologic este unul artistic, în primul rând. A apărut foarte natural pentru noi, din ce ne mișcă și e important pentru mine și Georgiana Vlahbei, jumătatea mea din PLASTIC, așa cum o numesc, alături de care, în 2020 am pornit la drum creând acest colectiv artistic. L-am creat vorbind despre amintiri cu plastic și plângând amândouă când am văzut o fotografie cu un trunchi de copac tăiat și un spate de om lângă, cu aceași urmă de sânge. Habar n-aveam că în 2 ani o să ducem imaginea aceea mai departe, în YAGORIA, proiectul care vorbește cel mai mult despre viziunea și filosofia din spatele artei noastre.
Ceea ce propunem e un semnal de alarmă asupra poluării de orice fel și asupra consumului ne-sustenabil, dar, în același timp, e un apel la empatie. Empatie cu trecutul personal și colectiv, o înțelegere mai bună asupra începuturilor acestui consum, a faptului că, în fond, tuturor ne-a plăcut cândva tare mult plasticul și risipa, ne-au fascinat, ne-au vrăjit. O înțelegere a plasticului, cât ne-a fost/ne este atât de indispensabil și cât de multe sfere ale vieții cotidiene a colonizat. Este și despre o împăcare cu fragilitatea noastră ca societate.
Din 2020 până acum, ne-am imersat și noi în lumea plasticului și a texturilor naturale-artificiale. Arta și mesajul nostru a devenit tot mai din adâncul ființei noastre și a depășit sfera poluării cu plastic. Practica cea mai aproape de cum lucrăm este ecomeditația în mișcare ca practică ecoperformativă. Ne interesează tensiunile interne și externe și cum ne influențăm reciproc în calitate de corp-mediu, imersivitatea în texturile din jurul nostru, materiale, sonore, emoțioanel.
Prin ce facem, propunem un demers de activare participativă prin artă, o radiografie a distanței dintre omul contemporan și ceea ce mai poate reprezenta mediul natural. Ne îndreptăm mult atenția spre reconectarea cu natura din noi. Criza cu mediul este, din punctul nostru de vedere și al felului cum abordăm problema aceasta, o criză a relației cu propriul sine. Felul în care risipim, consumăm resursele fără grijă arată, de fapt, cam care e iubirea de sine… Criza de mediu e o criză a relațiilor interumane, a lipsei încrederii, a lipsei iubirii sau, uneori, a incapacității de a o exprima sănătos.
Există susținere financiară pentru astfel de proiecte? Cum reușești să ai sustenabilitate financiară și cu cine poți colabora pentru a menține o imagine clean a artei, fără a fi influențată de sponsori?
Există fonduri și posibilități de accesare a acestora, munca fiind la fel de grea în tot sectorul cultural artistic independent… Avem niște reguli interne setate foarte clar de la cine nu vom accepta niciodată sprijin și cu cine nu vrem să ne asociem.
Într-o lume utopică, nu ar mai exista marketing cultural și de niciun fel… vedem și ne negociem constant limitele pe care trăitul în capitalismul acesta exacerbat le imprimă asupra felului în care trăim și facem lucrurile. Avem nevoi, ne dorim să trăim decent și să fim peste limita de trai, să nu ne fie frică de boli din cauza lipsei banilor… Cred că e important să menționăm cu toții mai des că a dori să aducem o contribuție benefică în relația cu natura nu înseamnă deprivarea noastră de resurse, că nu înseamnă că trebuie să lucrăm fără a fi onorați pentru munca pe care o facem.
E complicat, nu știu cât impact real aplicat au proiectele legate de mediu, dar știu că pot modela comportamentele și atitudinile și pot schimba viitorul. Eu îmi cunosc limitele foarte bine și știu că nu o să fiu eu cea care aduce soluția salvatoare pentru mediu și nici nu cred că de la mine ar trebui să vină, sunt specialiști, oameni de știință foarte bine pregătiți pentru asta.
Cred că rolul meu e să amintesc oamenilor care privesc arta mea și ce fac, ateliere sau care doar interacționează, în treacăt cu mine, dar cu deschidere că există natură în noi, că nu suntem separați și că, cu cât trăim mai sinceri cu visele, emoțiile și cu felul în care vedem viața, cu atât nu mai e loc de egoism, cu atât începem să ne dorim mai mult bine și frumos în jur, cu atât ne reamintim că suntem parte din natură, nu ne mai autoexcludem și nu mai construim obiecte și clădiri împotriva naturii noastre.
În ce moduri te conectezi la natură și mai ales, la natura din mediul urban?
Sunt zile în care observ tihnită orice floare, orice piatră, orice formă de viață și zile în care alerg și mă opresc intens și prezent pe câte ceva, pe câte o crenguță, e câte o privire aruncată către cer. Practic tai-chi/qi-gong zilnic și e forma cea mai frumoasă în care mă pot conecta cu tot ce e mai frumos și sincer, cu natura din mine. Cel mai mult, îmi place să mă mișc în natură, să fac tai-chi în parc sau să privesc lacul pe ponton, în Floreasca.
Merg la mare iarna-primăvara de câțiva ani cu Georgiana Vlahbei tocmai pentru asta. Uneori, simt că natura urbană din București nu îmi ajunge, nu e suficientă pentru mine. Îmi plac texturile naturale, alături de Georgiana și Ioana Buraga, artistă cu care colaborăm constant în cadrul PLASTIC, avem o mică bază de date cu texturi din natură și tot felul de micro detalii din natură pe care le observăm și ni le spunem/arătăm, asta face ca viața în București să fie mult mai plăcută.
Îmi place mult să ascult sunetele orașului din Pacul Văcărești. Se aude exact linia fină sonoră dintre natural și artificial, se întrepătrund sunete naturale cu claxoane și simți cum orașul e învăluit sonor. E atât de multă viață!
Despre ce este fiecare zi pentru tine și ce plănuiești pentru 2023?
Îmi place când mă simt conectată cu ce trăiesc, când sincronicitățile devin obișnuință pentru că trăiesc în armonie cu mine. Îmi doresc mult de tot să ajung în Norvegia și Portugalia cu două rezidențe, nu o să zic mai mult acum… Să călătoresc mult, să mă simt prezentă și să continui să muncesc cu și mai multă încredere în ce trăiesc, să las viața să se întâmple. Să mă supăr mai greu și mai rar, să acționez tot mai mult din cum sunt.
Urmărește-o sau contacteaz-o pe Alina Tofan aici:
Credit foto: Georgiana Vlahbei
