Abel și Marianne descoperă că fiul lor Joseph, în vârstă de 13 ani, a vândut în secret numeroase obiecte de valoare din casă. La fel au făcut mulți alți copii din întreaga lume, pentru a finanța un misterios proiect verde în Africa. Misiunea lor este să salveze planeta.
Acesta este subiectul celui de-al patrulea lungmetraj regizat de Louis Garel, în care joacă alături de soția sa, Laetitia Casta, și Joseph Engel, actori cu care a lucrat și la lungmetrajul său anterior, Un om fidel / A Faithful Man (2018).
Cruciada copiilor / La Croisade vorbește cu umor despre una dintre cele mai importante probleme cu care ne confruntăm: schimbările climatice și lumea pe care o lăsăm generațiilor următoare. Mai multe ne povestește Louis Garel.
Cum ți-a venit ideea pentru Cruciada copiilor, din discuții avute cu generația tânără?
Deloc! E mult mai nebunesc. Eram cu Jean-Claude (Carrière, co-scenarist) într-un avion care se întorcea New York, când mi-a spus că are o idee foarte bună pentru o scenă. Așa era el, avea o mulțime de idei când zbura deasupra norilor. Ajunși în Paris, mi-a citit scena, care mai târziu avea să devină prima scenă a filmului. În fine, după ce mi-a citit-o, i-am zis „Dar nu e firesc” … copii pasionați de probleme de mediu? Mi s-a părut genul ăla de idee pe care adulții o plantează în capul copiilor, m-a deranjat, nu părea natural. Evident, am vorbit despre asta cu prietenii, le-am citit scena, iar ei, ca și mine, au spus că nu sună a ceva obișnuit. Jean-Claude s-a supărat puțin, era atât de sigur de el, de ideea lui.
Trei luni mai târziu aveam să văd la televizor o adolescentă din Suedia care intrase în greva foamei. Ea a decis să ia atitudine, nemaiputând să suporte faptul că nimeni nu face nimic în ceea ce privește probleme de mediu. Era Greta Thunberg. L-am sunat pe Jean-Claude: „Te uiți la TV?”, l-am întrebat. Încă nu văzuse știrea. I-am zis că practic povestea imaginată de el se întâmplă. Și patru luni mai târziu, toți copiii ăia demonstrau.
Ai putea spune că Jean-Claude a profețit!
A fost unul dintre primii care s-a interesat de ecologism, ba chiar a scris și o carte pe această temă (Le Pari, 1972), în care a evocat toate aceste preocupări care acum sunt atât de actuale. M-a sfătuit să mă grăbesc să fac acest film, altminteri o să pară că profit de ceea ce se petrecea. Într-adevăr, asta s-a și întâmplat, ca dovadă prima întrebare a acestui interviu.
Îmi place că filmul are parte și de „acoperire live”, dar, dacă l-aș fi ascultat pe Jean-Claude, aș fi fost cu mult înaintea curentului. Am fost laș sau, să zicem, nu suficient de vizionar. Dar la acea vreme, această mișcare cvasi-antropologică a tinerilor nu exista încă.
Acest „început întârziat” nu diminuează relevanța politică sau plăcerea noastră de a urmări filmul…
Cred că filmul funcționează tocmai datorită acestei senzații de „live coverage”, dar și grație copiilor. Dacă l-aș fi făcut înainte ca acei tineri să se mobilizeze și să demonstreze, ar fi sunat fals și ar fi părut că profit de copii. Nimeni nu s-ar fi gândit la asta, copii de 10, 12 ani care iau atitudine în acest fel. Nu am început acest film ca un „avocat”. Dimpotrivă, mă uit la acești copii pentru că ce fac ei este străin de mine.
Ne găsești și pe:
- pagina de Facebook Micile Bucurii
- grupurile Micile Bucurii – etic sustenabil holistic și Loc de Troc
Poziția de autor al filmului, precum și cea de tată din film, m-au ajutat să fac un pas în spate. Poziția mea critică mi-a permis să fac acest film. Nu le spun spectatorilor „Trebuie să îi ascultați pe acești copii drăguți”, nu e nimic mai insuportabil decât un film militant radical. „Cruciada copiilor” e mai mult dialectică.
Ai ales un ton ușor comic pentru a echilibra seriozitatea subiectului, pentru a evita „predica”?
Deschizi mai multe uși cu umor. Problema majorității filmelor militante este că nu iau în considerare spectatorul. Se servesc răspunsuri gata pregătite, sunt definite Binele și Răul, spectatorul doar urmărește impersonal. În schimb, cu o abordare plină de umor, spectatorul își găsește rolul său. Principiul comediei este de a împinge realitatea puțin mai departe. Aceasta este tocmai prima scenă: cât de departe a mers puștiul? Astfel, publicul poate simți plăcerea unei comedii, dar care explorează și o preocupare existențială. Mi-a plăcut ideea de a trata un subiect foarte supărător într-o manieră veselă.
Proiectul utopic al copiilor – crearea unei mări în deșertul Sahara – amintește de Alphonse Allais (n.r. – scriitor și jurnalist francez), care a vorbit despre „a planta orașe la țară”.
Da, dar stai… Când Jean-Claude a vorbit cu mine despre această idee, acest scenariu, încă aveam îndoieli. În timp ce făceam cercetări, am descoperit că în 1890 Ferdinand de Lesseps (care a finalizat Canalul Suez) s-a dus în Senat pentru a propune devierea Mării Mediterane în deșertul algerian pentru a crea un ocean interior. Acest proiect a avut două obiective: răcirea climei și crearea de teren arabil. Senatul a studiat propunerea, dar pe atunci nu exista tehnologie pentru înlătura dunele, era o sarcină mult prea mare și prea scumpă.
Apoi a scris Jules Verne o carte inspirată de acest proiect, „Invasion of the Sea”. Am descoperit și povestea Mării Salton din California: un baraj s-a prăbușit, iar apa a intrat în deșert, creând în mod natural o mare interioară. Astăzi marea asta este poluată și se evaporă, dar în anii 50 era o stațiune de vacanță cu plaje și hoteluri.
Pe scurt, să aduci apă din mare în regiuni aride este posibil. Trimitem rachete pe Marte, de ce nu putem muta o mare? Dacă Elon Musk ar cerceta asta, sunt convins că va reuși să găsească o soluție. Sunt geografi și ingineri care au astfel de idei, poate exagerate la început, dar posibil geniale și fezabile pentru ecologismul global. Proiectul copiilor din film nu este atât de exagerat pe cât ar părea.
Să revenim la Greta Thunberg, care pare a fi, într-un fel, lumina călăuzitoare a acestui film. Fără să fii un activist de mediu, o admiri ca pe o figură crucială a vremurilor noastre?
Mai întâi, Greta a zis: „Trebuie să ne ocupăm de problema mediului”. Ea se confruntă cu gândul propriei dispariții atunci când aude planeta va deveni de nelocuit în 50 de ani. Așa că ea crede că totul trebuie să se oprească acum. Credeam că exagerează, că este prea radicală.
Apoi vine Covid și bang, cu toții ne confruntăm cu gândul propriei morți. Dar am reușit să oprim totul prin carantină. M-am pus în pielea tinerilor de 15 ani, care trebuie să fie furioși, întrebându-se: „De ce o fac pentru ei, dar nu și pentru noi, pentru viitorul nostru?”
Filmul pare să privească acești copii cu un amestec de aprobare pentru angajamentul lor și ușoară îngrijorare față de extremismul afișat.
Deocamdată, copiii demonstrează, doar protestează. În film e mai mult de atât, ei nu doar protestează, ci iau măsuri, merg până la capăt. Discută despre fezabilitate, analizează beneficiile și riscurile proiectului lor, găsesc finanțare – pe scurt, acționează.
Prima secvență este amuzantă datorită contrastului său: părinţii sunt deconcertaţi de acţiunile fiului lor Joseph, care a vândut mai multe lucruri de valoare din casă, fără știrea părinților săi.
Ceea ce face Joseph ni se poate părea șocant mai întâi, dar nu are dreptate, în cele din urmă? Da, le-a vândut hainele, ceasurile, bijuteriile, bunurile lor, vinul… Putem scăpa de prisos, de lux. Cu toții avem acasă lucruri pe care nu le folosim, dar a căror simplă prezență ne liniștește. Joseph nu a vândut ceva vital. Imaginează-ți dacă am vinde tot ce este de prisos la nivel mondial. Ideea asta a copiilor este chiar bună.
„Cruciada copiilor” pune degetul pe un aspect care mi se pare important: ce este șocant la Greta Thunberg și copiii care o urmează în angajamentul față de mediu nu sunt ideile lor, ci vârsta pe care o au. Ne este greu să concepem faptul că subiecte considerate pentru adulți sunt preluate de copii.
Da sunt de acord, dacă lucrurile nu se schimbă, dacă nu există politici de mediu urmate de rezultate, nu vom scăpa de acțiuni mai violente.
Nu exact asta zic și grupuri precum Extinction Rebellion sau Zadists (Zone to Defend, mișcare de protest franceză)?
Nimeni nu știe ce s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat. Dacă devine clar că ne îndreptăm spre extincție, dorința de viață devine atât de puternică, după cum a explicat Freud, încât nu văd cum am putem evita reacțiile violente. Eu apăr ecologismul, nu neapărat în obiceiurile mele zilnice, cât mai degrabă în ceea ce privește șefii de stat: depinde de ei să ia decizii radicale. Dacă ei nu fac asta, generațiile viitoare vor fi atât de radicalizate încât planeta va deveni de nelocuit.
Cu toate acestea, putem vedea că lucrurile se schimbă ușor, ușor: cartiere eco, clădiri sustenabile, mașini electrice și, poate în curând, cu hidrogen, energie solară și geotermală …
Da, dar totul este fragil, prea încet, prea timid. Se întâmplă lucruri, dar oare e suficient atât? Iar pe de altă parte, suntem pe avarii. Nu putem să trăim în fiecare zi cu gândul că în 40-50 de ani planeta nu va mai fi locuibilă sau că vom înceta a mai exista. Încercăm să nu ne gândim la asta.
Secvența cu poluare cu particule fine îmi aduce aminte de Covid. Filmul a fost scris înainte de pandemie?
L-am scris și filmat aproape în totalitate înainte de Covid, dar a trebuit să ne oprim în timpul carantinei, când filmam fix scena aia. Am rugat un prieten să mă filmeze cu telefonul lui pe străzile goale din Paris. Când a început pandemia, am auzit aceleași reacții sceptice ca-n fața încălzirii globale: „Nu, nu există, e doar o gripă…” etc. A fost nevoie să moară oameni ca noi să ne dăm seama că este ceva serios, o pandemie.
E ceva curios cu filmul ăsta: când am început să-l scriem, nu se întâmpla nimic cu copiii, apoi aceștia s-au raliat în spatele Gretei Thunberg. Apoi am scris scena cu alerta de poluare cu particule fine și, bang, se întâmplă Covid. Aș face pariu cu tine că devierea mării către Africa va fi posibilă în cele din urmă. Vom primi mai mult oxigen din deșert, vor fi ploi și recolte etc … Nu ar trebui să uităm că, nu foarte demult, deșerturile Africii erau verzi.
Scena cu alerta de poluare creează anxietate și schimbă registrul filmului, care până atunci era mai lejeră.
Da, asta ne-am dorit. Mi-ar fi plăcut să merg chiar mai departe în ceva mai întunecat, dar Jean-Claude nu a fost de acord. A vrut ca filmul să rămână optimist. Și apropo, scena finală aduce o rază de speranță. De parcă am fi delegat viitorul nostru copiilor și, în cele din urmă, ei ar reuși.
Este un final demn de un basm, o fabulă…
Chiar mi-ar plăcea ca filmul să fie văzut ca un vis, o utopie. Acest lucru nu exclude mai multe secvențe dureroase, precum scena alertei. M-am gândit la filmul lui Peter Watkins, The War Game, unde este simulat un atac nuclear. Această secvență din „Cruciada copiilor” este o alertă în film, dar și una pentru spectatori, care să-i facă să gândească „Nu trebuie să permitem ca așa ceva să se întâmple”.
Are sens ca în scena finală să fie doar mama, interpretată de Laetitia Casta, nu și eu, tatăl. Mama este mai puțin sceptică decât tatăl, ea este prima care înțelege și susține proiectul copiilor. Credem că este naivă, dar de fapt este pur și simplu logică. Finalul este un miraj, un miraj al cinematografiei, ceea ce înseamnă că filmul în sine crede în acest proiect utopic.
Din felul în care ai regizat, pare că ai vrut să rămâi cât mai fidel poveștii și personajelor, parcă în mijlocul evenimentelor, cum este, spre exemplu, panoramarea bruscă și rapidă din scena de început.
Dzigo Vertov (n.r. cineast sovietic, pionier în film documentar) teoretizează în felul următor punerea în scenă: există o cameră care știe tot ce se va întâmpla și o alta care nu știe nimic. Așa că i-am spus directorului de imagine „Nu ai nici cea mai vagă idee despre ce urmează să se întâmple, va trebui să procedezi ca un reporter care descoperă ce filmează pe măsură ce o face”.
Perspectiva pe care ne-o prezintă camera este aceea a unui adult care nu știe ce se întâmplă cu copilul lui. Este, de asemenea, prima dată când filmez digital. „Cruciada copiilor” este ceva ce „se întâmplă acum, chiar în acest moment”. Totul se întâmplă în prezent.
Directorul de imagine este Julien Poupard, care a lucrat la „Divines” (r. Houda Benyamina, 2016) și „Les Miserables” (r. Ladj Ly, 2019), alte filme foarte bine ancorate în prezent.
Nu mai lucrasem niciodată cu Julien, dar știam că este un cineast excelent, mai ales cu camera portabilă. Întregul film a fost filmat cu camera de mână, nu cred că este nici un cadru tras de pe camera cu trepied. Filmele mele anterioare au fost filmate folosind trepiede, dar, când optezi pentru această variantă, începi să ai idei de mai multe cadre compuse și mai statice. Nu am vrut asta deloc pentru acest film. Dimpotrivă, mi-am dorit să fie foarte viu.
Ai moștenit de la tatăl tău, Philippe Garell (regizor și scenarist), caracteristica asta de a face „filme de familie”, cu cei apropiați ție, începând chiar cu tine. Este un dat să apari în propriile tale filme?
Este un exercițiu care îmi place. În special cu acest film mi-a plăcut să spun o poveste despre mediu, dar să evit să devin un „predicator”, așa că am jucat rolul scepticului. Și cred că asta deschide dialogul și oferă spațiu audienței.
La „Cruciada copiilor” ai colaborat cu soția ta, Laetitia Casta, și cu Joseph Engel, cu care ai mai lucrat și la filmul tău anterior, Un om fidel.
Fac filme cu oamenii din jurul meu pentru că este mai ușor să repetăm și îmi place să facem asta des. Cu Laetitia e un dat: este actriță, este talentată și locuim împreună, astfel încât putem lucra și acasă. Joseph este fiul prietenilor noștri, așa că îl prindem ușor la repetiții. Celălalt cuplu este un cuplu adevărat, prieteni de-ai noștri și ei.
Dar toți joacă roluri foarte diferite de ceea ce sunt în viața reală. Le-am spus „Știu că tu nu gândești ca personajul pe care îl interpretezi, dar eu am să cred că o faci.” Spre exemplu, Joseph nu este deloc un militant pentru apărarea mediului în viața reală, dar a reușit să mă convingă că era.
L-ai menționat mai devreme pe Jean-Claude Carrière, care a murit recent. Dincolo de prietenia dintre voi doi și ideea originală a acestui film, ce a adus el în scenariu?
Jean-Claude stăpânea știința poveștilor spuse prin imagini. De exemplu, „Cruciada copiilor” începe abrupt, fără nici o expozițiune, ceea ce este ceva tipic lui. Mereu l-am perceput ca pe un țăran intelectual: era un izvor de cultură și în același timp un tip foarte simplu, fără urmă de snobism – tot ce făcea era pe înțelesul tuturor. Inițial, scenariul nostru era prea scurt, dar Pascal Cacheteux, producătorul, ne-a spus: “Nici o problemă, filmați și scrieți restul pe măsură ce filmați”. Și exact așa s-a întâmplat. Am filmat, ne-am oprit, am făcut o variantă work-in-progress, apoi am sunat-o pe scenarista Naïla Guiguet, cu care am lucrat la mai multe scene. Având un buget mic, am lucrat relaxat la scenariu, fără nici o presiune.
Pentru coloana sonoră ai lucrat cu Grégoire Hetzel, care a compus și muzica pentru Little Tailor, scurtmetrajul tău din 2010.
Exact. Pentru filmul anterior am remixat muzica lui Philippe Sarde. Am fost DJ Sarde! Aici aveam nevoie de muzică originală. Ne-am chinuit. Grégoire a compus peste noapte și, din cauza pandemiei, am înregistrat cu orchestra din Praga pe Facetime. M-am dus la Grégoire la 9 dimineața și orchestra era pe ecranul computerului său. Au schimbat idei și indicații pe Facetime și, bingo, într-o oră jumate aveam ce trebuie.
Când faci un film precum „Cruciada copiilor” speri că va avea impact, oricât de mic, asupra felului în care funcționează lumea?
Nu, sper că o să fac pe toată lumea să râdă. Dacă funcționează, înseamnă că am atins butonul potrivit. Nu este ambiția mea să schimb conștiințe, ci să fac filmul potrivit și să o fac într-un mod amuzant. Apoi, mai ascuns așa, sper că este un film care îi va atinge pe cei de 15 – 20 de ani, că vor simți că acesta este un film care vorbește despre ei, despre realitatea, epoca și preocupările lor.
Interviu realizat de Serge Kaganski, disponibil prin amabilitatea distribuitorului filmului, Independența Film.
Prezentat la Cannes în secțiunea Cinema for the Climate, Cruciada copiilor va avea premiera în cinematografe din 12 august și este distribuit de Independența Film.
Sursă foto: Why Not Productions
