Anca Iosif este reporter pasionat de mediu și natură, de care probabil ai auzit din vremea când lucra la DoR. În vara anului trecut, ea a decis să parcurgă o parte din Via Transilvanica: un traseu de drumeție ce traversează 10 județe din Transilvania. Proiect al organizației Tășuleasa Social, Via Transilvanica promovează valorile și diversitatea României în spiritul „turismului lent”.
Anca se gândea la traseu încă din 2019, când documenta pentru DoR povești din zona ruralului. Simțea că Via Transilvanica e un cadru ideal pentru a povesti despre viața satului sub toate formele sale, însă aștepta ca echipa să marcheze mai mult din traseu înainte de a porni la pas.
Citește și: 9 practici și exerciții pentru conectarea cu Natura
După primul an de pandemie, dorința de a petrece mai mult timp în natură a convins-o că momentul a venit. „Chiar m-a chemat drumul. Le-am spus colegilor în redacție că se întâmplă! și ne-am unit forțele ca să spunem povești de pe el.”
Pe măsură ce traseul devine mai cunoscut, iar vremea se încălzește, tot mai multe persoane hotărăsc să îl parcurgă. Peisajele care te lasă fără cuvinte, căldura oamenilor întâlniți pe drum și atracția provocării sunt criterii care vor pune rapid Via Transilvanica pe lista destinațiilor de eco-travel din România. Am stat de vorbă cu Anca pentru a descoperi cum decurge pregătirea pentru drumeție, care sunt provocările întâlnite pe drum, ce zone au impresionat-o și ce șanse ai să te descurci ca vegetarian sau vegan în satele românești.
Cum te-ai pregătit pentru drumeție? Ce ți-ai fi dorit să știi dinainte, ce ai face diferit?
Deja știu pe de rost ce aș face diferit. Aș înveli tot ce am în rucsac în pungi de plastic, mi-aș lua o pelerină de ploaie mai zdravănă, aș lua o cremă mai potrivită pentru bătături. Aș merge toamna, pentru a evita discrepanțele dintre caniculă și ploaie; în octombrie vremea e optimă.
Poate aș încerca să găsesc partenerul/a potrivit/ă pentru drum, ca ritm și personalitate. Aș lua și un cort, acum nu am făcut-o, am preferat să car mai puțină greutate și, fiind femeie singură prin păduri, am preferat să rămân la gazdele din sate.
Tehnic m-a ajutat foarte mult ghidul creat de echipa Via Transilvanica despre drum. Oferă detalii despre cazări și sugestii de locuri în care să rămâi peste noapte, precum și de câți kilometri să parcurgi într-o zi. Așa că am început efectiv o listă pe zile în Google Docs, cu distanțe, cu câți kilometri în câte ore urma să fac și tot așa. Apoi au urmat listele de echipament: mâncare pentru câteva zile, de început, baterii, fluiere, plasturi și altele dintr-o listă mai largă.
Pregătirea cea mai complicată a fost în mintea mea. Să mă obișnuiesc cu ideea că eu chiar fac asta, chiar pornesc singură la drum o lună. Să-mi repet posibilele riscuri în cap. Urși, câinii de la stână, urși, câini. Cam astea sunt principalele pe la noi. Și da, ideea de a fi femeie singură printre sate.
Cum a decurs Via Transilvanica ca drumeț singur? Dar ca femeie singură? Ai întâmpinat dificultăți, au fost momente când ți-ai fi dorit să ai un partener de drum?
A fost cu multe temeri inițial. Mai ales că veneam după primele cinci zile în care fusesem însoțită de un băiat curios de viața din ruralul de pe traseu. Deci mă obișnuisem cu cineva pe drum, apoi a trebuit să mă recalibrez. A fost greu în prima zi, știu că urcam pe sub telescaunul din Vatra Dornei și parcă mă simțeam peste tot și nicăieri, a nimănui, dacă m-ar fi întrebat prin sate clasicul „a cui ești, maică”.
Clar au fost momente în care mi-aș fi dorit să fiu însoțită, sunt tot felul de însemne pe drum, de tipul „Atenție, albine” sau altele, lucruri pe care vrei să le împarți cu cineva. Pe partea asta am avut noroc că grupul de Facebook al Via e o comunitate activă și ne-am susținut reciproc, de la depărtare, cei care eram pe drum. Mai erau oameni și în fața, și urma mea – chiar și două fete singure în momente diferite – și mai schimbam impresii, iar asta m-a făcut mereu să mă simt mai puțin singură când voiam să mă plâng de o bucată de drum sau să împărtășesc bucurie când am primit un borcan cu dulceață de la un localnic, la pachet.
Ne găsești și pe:
- pagina de Facebook Micile Bucurii
- grupurile Micile Bucurii – etic sustenabil holistic și Loc de Troc
Am realizat că mersul singur are farmecul lui. De fapt și de-asta pornisem. Să văd dacă mi-ar plăcea. Mai fusesem singură în drumeții prin Bucegi, dar maximum două zile, și a fost minunat și atunci. Partea magică e că toată lumea e mai deschisă să se apropie de oameni singuri. Se gândesc că pot ajuta, poate te-ai rătăcit, sau poate sunt doar curioși. Unii zic direct „hello” în engleză, pentru că știu că doar străinii merg așa cu rucsacul în spate. Adevărul e că în alte părți ale lumii drumețiile astea lungi sunt foarte uzuale (vezi și Camino de Santiago), și mersul solo e la fel de obișnuit. Noi încă îl descoperim, dar ce e drept la noi e și o natură mai sălbatică, deci e normal să existe mai multe griji.
Singur ai timp să-ți aduni gândurile și să nu gândești în același timp. Cam după prima sută de kilometri mi-am intrat într-un ritm, eram OK și cu arșiță, și cu ploaie, știam ce am de făcut, când să sun să rezerv cazări (sunam cam cu două nopți înainte de pe drum, pentru următoarele două nopți).
Citește și interviul cu Teodora Rădulescu despre traiul în armonie cu natura
Singur observi tot ce te înconjoară. În grup ești ocupat cu socializarea, să te conectezi la grup, e gălăgie, e bine, e altfel de ieșire, cu altfel de scop. Singur ești conștient de fiecare creangă care scârțâie, de fiecare adiere de vânt, ești mai atent pe unde calci, faci câte un 360 ca să fii sigur că nu e nimic periculos nici în urmă nici în laterale. Te oprești cât vrei și pleci când vrei, în ritmul propriu. Doar când ești singur îți poți găsi ritmul propriu și mie asta mi-a plăcut enorm. Libertatea de a fi în ritmul ăsta și deschiderea căpătată în general în comunitățile locale. Ice-breakerul general era „dar cum, singură la drum?” sau un alt clasic „atâta mers pe jos? Dar se dă ceva la final?”
Drumețiile lungi au puterea de a schimba un om. Tu cum te simți după Via Transilvanica?
Mă simt impostoare uneori pentru că mereu dau alt răspuns la întrebarea asta, în funcție de contextul în care sunt sau de distanța care crește între călătoria care a fost și prezent. Se mai așază lucrurile și lecțiile parcă sunt altele. Dar e normal până la urmă să fie așa, iar pentru astăzi, pot să spun că mă simt mai prezență. Drumul ăsta mi-a adus multă prezență în toate interacțiunile. Eram o persoană destul de prezentă și înainte, adică dacă o să ieșim la o bere, sunt mari șanse să nici nu mă uit la telefon în timpul ăsta, pentru că îmi propun, pentru că respect interacțiunea noastră și vreau să-i dau șanse până la final, indiferent de natura ei.
Dar drumul mi-a amintit de importanța acestei prezențe și câte ai de câștigat. Că dacă te deschizi tu, se va deschide și poarta. Dacă ești tu vulnerabil și dispus să asculți fără să te uiți la ceas (pentru că trebuie să ajungi tu din punctul A în punctul B), o să fii surprins de câte primești înapoi. Și nu doar dulceață, ha, ha.
Nu o să uit o după-amiază într-un sat în care doamna care mă găzduia mi-a scos cutia cu fotografii, albumele și mi-a povestit despre fiul lor care nu mai e. Mă cunoscuse în aceeași după-amiază. Pentru mine momentele astea (pe care le regăsesc și-n munca de reporter) sunt cu cea mai mare greutate și le port cu mine mereu și de fiecare dată când cineva are încredere să se deschidă în fața mea, e un privilegiu.
Deci mi-a adus prezență și o mai mare deschidere pentru acceptarea binelui. Pentru primirea lui. Să accepți ajutor necondiționat e foarte greu, cel puțin pentru mine. Chit că vorbim de cineva care nu a vrut să-mi ia bani de cazare, sau care vrea să-mi dea ceva de mâncare sau să ajute în orice alt fel. Instinctul inițial poate ar fi să zic nu, că nu trebuie, pentru că nu vreau să deranjez de multe ori sau pentru că în unele cazuri am impresia „că there is a catch”, lucru întipărit oarecum din cultura de capitală în care mi s-au întâmplat diverse nefericite. Dar oamenii de care am dat eu sunt primitori pe drumul ăsta, vor să ajute (mai ales când văd pe cineva singur la drum), și cred că se vede, de fapt, și zilele astea, cam cât de primitori și doritori suntem să ajutăm în general.
Ți s-a schimbat percepția asupra României rurale după această experiență?
Pe partea asta cam știam la ce să mă aștept. Mi s-au confirmat, mai degrabă, unele lucruri. Că e multă singurătate pe-acolo, pentru că multe generații tinere au plecat de la sat și nu au de gând să se întoarcă. Că laptele se vinde foarte ieftin și abia își acoperă cheltuielile cu animalele. Că la școală profesorii sunt prea blânzi și asta o să-i coste mai târziu pe copii. Că oamenii nu se asociază în cooperative, cum le-ar fi mai ușor, că sunt prea mulți urși.
Am recapitulat, de fapt, golul mare dintre urban și rural. Avem probleme atât de diferite și ne vedem atât de rar, ce ni se întâmplă nouă cu ce li se întâmplă lor, încât e și un bun reality-check acest traseu, dincolo de ospitalitate locală și cetăți și biserici. Pentru mine asta a contat mai mult decât potențialele turistice și vă invit să petreceți mai mult timp cu oamenii decât în muzee, pentru că ei sunt ancorele realității de oriunde ajungeți.
Îți dorești să repeți experiența? Plănuiești să faci și traseul complet?
Da. Cred că am nevoie să o repet, chiar la o scară mai mare, în alte locuri (acum că am văzut că pot 700k, oare pot 1.000, 2.000 de kilometri? Chiar am în plan o călătorie mai lungă, vara viitoare, printre crestele Carpaților, care am estimat că o să dureze vreo două luni și implică și cort. E o provocare la un alt nivel și vine la pachet cu alt set de griji, dar o să ajung la ele când o să ajung acolo.
Îmi doresc să fac și traseul Via complet, mai ales că știu că partea bănățeană a traseului e superbă, și mai ales că anul ăsta va fi gata tot marcajul, dar o să vedem când și cum va fi contextul potrivit.
Cine poate merge pe Via Transilvanica? Ai nevoie de mult antrenament?
Aici depinde foarte mult de ce-ți propui. Sunt și segmente pe care poți merge 10-15 kilometri, ca o plimbare, fără mari diferențe de nivel. Deci cred că poate fi pentru oricine poate merge pe jos câteva ore. Dacă vrei să fii mai turbo, poți uni mai multe segmente. Nu cred că e nevoie de mare antrenament, dacă nu cauți performanțe. Și nici nu e despre asta drumul, ci despre un schimb de experiențe, până la urmă. Ghidul drumețului răspunde la multe dintre întrebările tehnice.
Ce zone de pe traseu te-au impresionat cel mai tare? Și din punct de vedere al peisajului, și datorită oamenilor cunoscuți.
Foarte greu îmi vine să aleg orice. Mai întâi trebuie să spun că mă impresionează tot traseul, cum e gândit, să te treacă prin de toate pentru toți: de la sate, păduri, câmpuri, drumuri, din Bucovina până jos la Dunăre. Diversitatea e impresionantă și-n păduri, și-n culturi, și-n obiceiuri, și-n fel de a vorbi, de-a găti, de-a fi, pur și simplu.
Ca să nu trișez, trebuie să menționez în primul rând Rezervația de stejari seculari de la Breite. După ce ieși din Sighișoara, urci ceva dealuri în spatele orașului și la scurt timp ajungi pe un platou și-i vezi cu trunchiurile lor de nu-i poți cuprinde, și le vezi coroanele armonioase și generoase și te pierzi printre ramuri uitându-te în sus. Îți vine să-l fotografiezi pe fiecare în parte și să rărești pasul simțitor (eu și cei doi prieteni cu care mergeam în acea zi nu am prea putut să rărim mersul, că abia ce văzusem o urmă de labă de urs în nori și nu era așa mică). Dar am simțit că acolo se întâmplă ceva majestic, mă înclin pentru cum își vede natura de treabă, unde e lăsată.
Poate o să râdeți, și eu un pic, dar mi-a plăcut mult și-n Vatra Dornei, și la Sovata. La Vatra mi-a plăcut aerul nostalgic de stațiune cu ștate vechi, „de tratament”, pensionarii care stăteau dimineața pe băncile de pe marginea râului, un loc cu șarm și fără presiune în care mi-ar plăcea să ajung și iarna la schi, în care m-aș vedea stând să scriu poate o lună de-acolo, înconjurată de munți. La Sovata m-a amuzat foarte tare că oamenii huiduie în lac când „se sună” de ieșire, aproape de ora 18:00.
Plus că nu știam nimic despre istoricul lacului, spre exemplu că i se spune Lacul Ursu pentru că văzut de sus arată ca un urs întins pe burtă și crăcănat (nu de la faptul că coboară des urșii pe acolo, deși nici asta nu e fals). Dar am fost entuziasmată să aflu de la gazda mea și că e cel mai mare și mai cald lac helioterm din lume și să înțeleg, în același timp, ce înseamnă helioterm: păstrarea căldurii din apa sărată din lac pentru o perioadă mai lungă, datorită prezenței la suprafața lui a unui strat izolator de apă dulce. Dincolo de sălbăticie și pădurile minunate, mi-a plăcut să descopăr cum se explică mai multe resurse naturale de pe traseu (vezi și salina Praid și apa minerală de la izvor din Poiana Negri) și cum le-a exploatează omul de-a lungul timpului. PS: Și la Sovata mă văd turistă fără grabă, într-o vară, la tratament. „La Sovata, unde fericită-i fata”, cum zice cântecul.
O bijuterie de descoperire și un loc în care trebuie să mă întorc la observații naturale, pe îndelete este satul Sânpaul, un rai al păsărilor, cum a mai titrat presa, o mică deltă de Harghita și cu o mare diversitate ornitologică, motiv pentru care există și o rezervație naturală, și un observator. Și pe câmpurile din vecinătatea satului o să auziți zumzete pe 4-5 voci diferite, sau chiar mai multe, de o să ai impresia că se întâmplă ceva adunare generală păsărească și nu sunt de acord cu ceva de pe ordinea de zi. Pe lângă asta, este ținutul berzelor aici, m-au întâmpinat din cuiburile lor înalte din stâlpi, a părut că păzesc bine locul. Păsările dau viață locului aici, se simte.
Iar dacă ar fi să mă refer la oameni, fiecare localnic întâlnit mi-a îmbogățit experiența de pe traseu. O să-l menționez însă pe domnul Gheorghe Șilian din Archita, pentru că ne-am pierdut în discuții despre vânătoare, despre măiestrie-n sălbăticie, urși, cerbi, pândă, frică, atacuri. Am încercat să și vedem la apus urși, pitiți într-o mașină cu un binoclu, dar nu au vrut să iasă. Oricum, discuțiile din universul ăsta rămân preferatele mele. Plus că dânsul e culegător de trufe, deci dacă sunt amatori printre cititori, îl găsiți la ture prin pădurile din jur, cu câinii lui.
Exista soluții zero waste/plastic free pe traseu, în caz că rămâi fără gustări sau cosmetice?
Îmi place mult întrebarea asta, mi se pare prea ridicată la final ca să nu amintesc cât de zero waste poate fi ruralul nostru. Nu scrie nicăieri că Via Transilvanica e plastic free, dar, spre exemplu, cel mai important pentru mine pe traseul ăsta a fost să nu cumpăr apă plată a PET-uri. Mi s-ar fi părut și absurd la câte izvoare sau sate cu fântâni am avut în drum. Și chiar nu am cumpărat niciun PET cu apă plată, și o spun mai mult de conștientizare, de câte ori apuc, pentru că apa e o resursă care ar trebui să fie gratuită și accesibilă tuturor (și știu că sunt locuri în care oamenii sunt nevoiți să cumpere apă din cauza calității, dar nu a fost cazul pe drumul ăsta).
Am păcătuit în schimb cu apă minerală. Ți se face poftă tare de apă minerală prin caniculă la drum lung. Compromisuri, ce să fac.
Dar, apropo de gustări, poți să fii o parte waste/plastic-free mai ales dacă alegi să mănânci și să dormi la localnici pe traseu. Desigur că nu va fi totul cules, dar un ou, o brânză, o pâine, un tăițel făcut în casă veți găsi în multe locuri. Dar ce dulcețuri și ce zacuscă! Iar resturile de la orice masă (pentru că e multă mâncare în majoritatea locurilor) pot fi un pachet de drum minunat: un sandviș cu slănină și cașcaval și roșii și două felii de pâine cu cartof și ești OK până diseară. Deci prin consumul local poți evita/diminua risipă de ambalaje.
Iar natura e cel mai bun tratament pentru ten pe drum. Cel puțin eu mai rar am avut tenul atât de curat ca pe-acolo, doar cu cremă SPF (și la început cărasem și eu creme și apă micelară, dar ți se ia și ești obosit seara și sari rutina azi, și mâine și la un moment dat renunți). Deci pentru mine a funcționat să tai de tot bucățica asta, dar nu, alte soluții zero waste nu am descoperit.
România nu e o destinație de vacanță prea prietenoasă cu vegetarienii și veganii. Care e situația pe Via Transilvanica?
Depinde ce pretenții ai la diversitatea mâncărurilor vegetariene sau vegane. Ciulama de ciuperci și papanași ca la doamna Mărioara din Poiana Negrii mai rar am mâncat, de iar am băluțe. Nici la mine nu a intrat carne în multe seri, mă simțeam deshidratată, voiam fructe și legume.
Din fericire, România slăninii, cârnaților și grătarelor e aceeași în care folosim mult cartof și mălai, a la sărac, sau a lo pobre, cum spun sud-americanii la feluri de mâncare care au cartofi și ou. Adică ieftine și dătătoare de energie peste zi. Deci nu cred că e cazul ca cineva să-și facă griji pentru asta, dacă e OK cu salatele de bază, zacuscă, salată de vinete, caș, ouă, lapte, cartofi, dulcețuri și altele cunoscute.
Află care sunt cele 5 moduri în care dieta plant based protejează mediul
S-ar putea să fie cu nedumeriri dacă cereți tofu sau quinoa, dar sincer nu e pe-acolo cadrul de cerut așa ceva. În caz de orice restricții alimentare, e bine totuși să vorbiți despre asta cu gazdele, când sunați pentru a vă anunța că veniți, pentru că dacă sunt localnici, într-adevăr, nu vor avea șapte opțiuni.
Dacă nu ai făcut-o deja, îți recomandăm să te abonezi la Re:Mediu, un newsletter bilunar despre natură și natura umană trimis de Anca.
Sursă foto: Anca Iosif
